„La marginea Bucureștiului, lângă groapa Plumbuitei, într-o clasă cu pereți galbeni. Stând în bancă, abia pe la sfârșitul clasei a patra reușisem să ating cu vârfurile tenișilor chinezești pardoseala. În rest, câteva premii doi, o mențiune și verdictul învățătoarei: «Îl duce mintea, dar e puturos!». În spatele meu s-a așezat un băiat înalt și subțire. Mult prea înalt pentru vârsta noastră. Era nou. Pe nimeni nu mai interesa dacă e boșoroagă diriga sau dacă ăla de istorie e chiar așa «al dracu’» cum povestesc ăia mai mari. Curios era cine e uriașul din banca a patra. Diriginta își ia în primire o nouă generație. Strigă catalogul. «Cozma Marian?». Cade un «prezent» gros. Trec zilele, iar uriașul orgolios își impune porecla. Era «Păsărilă»! Un fel de Nică al școlii. Unde vedeai un pâlc de puști aplecați era clar. «Ce a adus, frate, azi, Păsărilă?». «Doi lilieci. I-ai văzut?». Puteai să te bazezi pe el la orice. De la vestitul chiul în grup până la marfă pentru insectar. Îl vedeai mereu în pauză cum bubuia o minge peticită de bara porții de handbal ce stătea sudată în patru locuri. Îl opream din rutina lui doar la ora de sport: «Hai, bă, la fotbal! Joci de-astea, de fete!». Ne-am despărțit în clasa a opta. Peste ani ne-am revăzut în parcul Dinamo, cinci minute, în ușa unui autocar. Ieri, în fața unei știri de site îngrădită într-un chenar negru ne-am despărțit din nou. Definitiv“,Cătălin Mureșanu, redactor ProSport
Â
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER